Poet, prozator și publicist, cel mai important reprezentant al romantismului în literatura română. S-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. În 1858 începe studiile la “National Hauptschule” din Cernăuți, după care este înscris la “Ober-Gymnasium”. În 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, pe care o însoțește spre Brașov. La moartea profesorului Aron Pumnul (12 ian. 1866), Eminescu își publică prima poezie, “La mormantul lui Aron Pumnul”, în broșura “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști”, care marchează practic debutul său literar. În 25 februarie 1866 debutează la revista “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan, directorul publicației, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. E sufleor și copist în trupele lui Iorgu Caragiali (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul Național din București. Toamna lui 1869 îl găsește la Universitatea din Viena, ca student “audient” sau “extraordinar”. La Viena îl întâlnește pe Slavici și este primit în societatea studențească “România jună”. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle. 15 aprilie 1870 marchează debutul său în paginile revistei “Convorbiri literare”, cu poezia “Venere și Madona”, moment de răscruce în evoluția liricii românești. În același an revista junimista îi publică “Epigonii” și basmul “Făt-Frumos din lacrimă”.

Revenit în țară în 1872, publică “Egipetul” și nuvela “Sărmanul Dionis”. Susținut material de “Junimea”, urmează – între 1872-1874 – cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin, fără însă a-și încheia studiile și a-și lua doctoratul. Reântors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), fiind destituit de D. Petrino. Este revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (1875-1876), perioada când îl cunoaște pe Ion Creangă. În 1876 ajunge corector la ziarul “Curierul de Iași”. Perioada ieșeană este marcată de prietenia cu Creangă, participarea la sedințele “Junimii” și dragostea pentru Veronica Micle. În octombrie 1877 pleacă la București, chemat la “Timpul” de către Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar patetic și de pamfletar incisiv. Activitatea extenuantă de-a lungul a șase ani îl marchează însă în plan fizic. Menține totuși legătura cu “Junimea”.

În 1878 publică în “Convorbiri literare”: “Povestea codrului”, “Povestea teiului”, “Singuratate”, “Departe sunt de tine”. În 1880 îi apare numai poezia “O, mama…”, pentru ca în 1881 să ofere tiparului primele patru “Scrisori”. Citește la “Junimea” în 1882 ample fragmente din “Luceafărul”, poem ce va vedea lumina tiparului în anul următor în paginile “Almanahului” societății socialliterare “Romania Jună” din Viena, apoi în “Convorbiri literare”. Tot în 1883 apare și primul său volum de “Poesii”, într-o ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889, în București.

Poet, prozator și publicist, cel mai important reprezentant al romantismului în literatura română. S-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, ca fiu al lui Gheorghe și a Ralucăi Eminovici. În 1858 începe studiile la “National Hauptschule” din Cernăuți, după care este înscris la “Ober-Gymnasium”. În 1864 întâlnește la Cernăuți trupa de teatru a lui Fanny Tardini, pe care o însoțește spre Brașov. La moartea profesorului Aron Pumnul (12 ian. 1866), Eminescu își publică prima poezie, “La mormantul lui Aron Pumnul”, în broșura “Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști”, care marchează practic debutul său literar. În 25 februarie 1866 debutează la revista “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Iosif Vulcan, directorul publicației, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. E sufleor și copist în trupele lui Iorgu Caragiali (1866-1868), Mihail Pascaly (1868), apoi la Teatrul Național din București. Toamna lui 1869 îl găsește la Universitatea din Viena, ca student “audient” sau “extraordinar”. La Viena îl întâlnește pe Slavici și este primit în societatea studențească “România jună”. Tot acum o cunoaște pe Veronica Micle. 15 aprilie 1870 marchează debutul său în paginile revistei “Convorbiri literare”, cu poezia “Venere și Madona”, moment de răscruce în evoluția liricii românești. În același an revista junimista îi publică “Epigonii” și basmul “Făt-Frumos din lacrimă”.

Revenit în țară în 1872, publică “Egipetul” și nuvela “Sărmanul Dionis”. Susținut material de “Junimea”, urmează – între 1872-1874 – cursuri de filosofie la Universitatea din Berlin, fără însă a-și încheia studiile și a-și lua doctoratul. Reântors la Iași, lucrează ca director al Bibliotecii Centrale (1874), fiind destituit de D. Petrino. Este revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui (1875-1876), perioada când îl cunoaște pe Ion Creangă. În 1876 ajunge corector la ziarul “Curierul de Iași”. Perioada ieșeană este marcată de prietenia cu Creangă, participarea la sedințele “Junimii” și dragostea pentru Veronica Micle. În octombrie 1877 pleacă la București, chemat la “Timpul” de către Caragiale și Slavici. Aici Eminescu își dovedește vocația de gazetar patetic și de pamfletar incisiv. Activitatea extenuantă de-a lungul a șase ani îl marchează însă în plan fizic. Menține totuși legătura cu “Junimea”.

În 1878 publică în “Convorbiri literare”: “Povestea codrului”, “Povestea teiului”, “Singuratate”, “Departe sunt de tine”. În 1880 îi apare numai poezia “O, mama…”, pentru ca în 1881 să ofere tiparului primele patru “Scrisori”. Citește la “Junimea” în 1882 ample fragmente din “Luceafărul”, poem ce va vedea lumina tiparului în anul următor în paginile “Almanahului” societății socialliterare “Romania Jună” din Viena, apoi în “Convorbiri literare”. Tot în 1883 apare și primul său volum de “Poesii”, într-o ediție îngrijită și prefațată de Titu Maiorescu. Se stinge din viață la 15 iunie 1889, în București.