În copilărie, învățăm iubirea din familie. Apoi, în prima tinerețe căutăm genul de iubire cu care am crescut. O reproducem în relația de cuplu, o insuflăm în educația copiilor și o clădim împreună cu prietenii.

După ce ne-am investit întreaga ființă în iubire, simțim nevoia s-o ocrotim. Dar timpul ne modelează personalitatea. Iubirea de la 20 de ani nu-i la fel ca aceea de la 30, 40 sau 50. Cu puțin noroc, ne vom trăi toate iubirile cu același partener de cuplu.

Inevitabil, unii dintre cei pe care-i iubim se vor îndepărta sau vor dispărea cu totul din viața noastră. Cum le supraviețuim? Rămânem cu amintiri. Ne acceptăm propria lipsă de control. Și căpătăm înțelepciune.

Problema nu constă în realitatea obiectivă a singurătății, ci în povestea pe care o derulezi în mintea ta. […] Când vine vorba de iubirea de sine, nu contează atât de mult să te iubești, cât să accepți că toate ființele umane au laturi mai puțin remarcabile, astfel încât părțile tale mai puțin remarcabile să nu te împiedice să construiești relații bune. […] Să nu ne mai legăm atât de restrictiv de această viziune punitivă conform căreia trebuie să mergem la întâlniri la 20 de ani, să găsim partenerul ideal până la 28 și să avem primul copil la 31, fiindcă altfel viața noastră va fi mizerabilă. Dacă acest fir narativ al vârstelor s-ar concretiza în realitate, s-ar vedea că e grozav în unele privințe și groaznic în altele.

Extras din interviul „Psihologia singurătății“ cu Alain de Botton

O relație matură este aceea în care – pas cu pas, ca într-o negociere – partenerii își dezvăluie intimitatea cu sinceritate, stabilind cât anume înseamnă trai în comun și ce păstrează pentru existența pe cont propriu. […] Iar sinceritatea relației tale depinde de sinceritatea conversațiilor tale. Dacă nu vorbești niciodată despre vreun subiect incomod, practic inviți secretele în relația ta. […] Nu contează doar să găsești persoana potrivită, este important și cine vei deveni tu.

Extras din interviul „Așteptările pe care ni le punem în iubire“ cu Esther Perel

În copilărie, învățăm iubirea din familie. Apoi, în prima tinerețe căutăm genul de iubire cu care am crescut. O reproducem în relația de cuplu, o insuflăm în educația copiilor și o clădim împreună cu prietenii.

După ce ne-am investit întreaga ființă în iubire, simțim nevoia s-o ocrotim. Dar timpul ne modelează personalitatea. Iubirea de la 20 de ani nu-i la fel ca aceea de la 30, 40 sau 50. Cu puțin noroc, ne vom trăi toate iubirile cu același partener de cuplu.

Inevitabil, unii dintre cei pe care-i iubim se vor îndepărta sau vor dispărea cu totul din viața noastră. Cum le supraviețuim? Rămânem cu amintiri. Ne acceptăm propria lipsă de control. Și căpătăm înțelepciune.

Problema nu constă în realitatea obiectivă a singurătății, ci în povestea pe care o derulezi în mintea ta. […] Când vine vorba de iubirea de sine, nu contează atât de mult să te iubești, cât să accepți că toate ființele umane au laturi mai puțin remarcabile, astfel încât părțile tale mai puțin remarcabile să nu te împiedice să construiești relații bune. […] Să nu ne mai legăm atât de restrictiv de această viziune punitivă conform căreia trebuie să mergem la întâlniri la 20 de ani, să găsim partenerul ideal până la 28 și să avem primul copil la 31, fiindcă altfel viața noastră va fi mizerabilă. Dacă acest fir narativ al vârstelor s-ar concretiza în realitate, s-ar vedea că e grozav în unele privințe și groaznic în altele.

Extras din interviul „Psihologia singurătății“ cu Alain de Botton

O relație matură este aceea în care – pas cu pas, ca într-o negociere – partenerii își dezvăluie intimitatea cu sinceritate, stabilind cât anume înseamnă trai în comun și ce păstrează pentru existența pe cont propriu. […] Iar sinceritatea relației tale depinde de sinceritatea conversațiilor tale. Dacă nu vorbești niciodată despre vreun subiect incomod, practic inviți secretele în relația ta. […] Nu contează doar să găsești persoana potrivită, este important și cine vei deveni tu.

Extras din interviul „Așteptările pe care ni le punem în iubire“ cu Esther Perel