Înfăptuirea statului național român unitar are o lungă geneză istorică ale cărui începuturi le găsim în viziunea pașoptiștilor despre eliberarea socială și națională și unire. I-a fost dat acestei generații să pună în lucrare treptat acest proiect, într-un context internațional favorabil și cu o largă susținere populară.
Mai întâi, la 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, unirea Moldovei cu Valahia făcea primul pas, desăvârșit mai apoi prin unirea administrativă deplină la 24 ianuarie 1862. Opera reformatoare a lui Cuza și în anii următori proclamarea prințului străin, dorit de divanele ad-hoc din 1856, au fost alți pași importanți pe acest drum.
Constituția liberală din 1866 instituia în România un stat democratic, chiar dacă dreptul la vot era condiționat de avere, iar pământul rămânea mai departe marilor proprietari. În schimb, puterile erau separate, iar prerogrativele domnului, devenit Alteță Regală și mai apoi rege, erau cele ale unui monarh constituțional. Dobândirea independenței de stat și alipirea Dobrogei (cu obligația cedării celor trei județe din sudul Basarabiei), ulterior și a Cadrilaterului (partea de sud a Dobrogei) au apropiat momentul desăvârșirii unității teritorial statale.
La declanșarea Primului Război Mondial, România își păstra neutralitatea, dar moartea regelui Carol și preluarea tronului de cuplul Ferdinand și Maria – cea din urmă nepoata reginei Angliei, Victoria, și verișoara primară a țarului Rusiei – a creat perspectiva inițierii unor negocieri cu puterile Antantei.
După doi ani de tratative, România s-a decis să intre în război alături de această grupare, care garanta la sfârșitul ostilităților unirea teritoriilor de peste Carpați, locuite de o populație majoritar românească. Idealul național a călăuzit trupele române în luptă, dar armata noastră nu era pregătită pentru o înfruntare pe două fronturi și campania din vara-iarna 1916 s-a încheiat cu un dezastru. Două treimi din țară au fost ocupate și Bucureștii au căzut în mâinile trupelor germane. Intervenția misiunii militare franceze condusă de generalul Berthelot și unele schimbări la comanda Marelui Stat Major și a Cartierului General au adus victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917.
Din păcate, ieșirea din război a Rusiei, ca urmare a revoluției bolșevice, a obligat România, rămasă singură pe o mare întindere a frontului, să ceară armistițiul și să negocieze pacea cu Puterile Centrale.
Anul 1918 începea astfel sub cele mai rele previziuni. Germania, care credea că a câștigat războiul în est, impunea Rusiei și României condiții foarte grele, amputări teritoriale și cedarea pe termen lung a unor resurse vitale. În același timp, dincolo de Prut, în Basarabia, Sfatul Țării proclama o republică democratică, iar când aceasta a fost amenințată de bolșevici s-a cerut ajutor militar guvernului român care i-a alungat.
La 24 ianuarie 1918, republica restabilită își proclama independența, iar la 27 martie majoritatea românească din Sfatul Țării vota unirea cu țara mamă. Atitudinea românilor de dincolo de Prut era cu atât mai lăudabilă cu cât în acel moment două treimi din țară era încă ocupată și, în ansamblu, țara trecea prin mari dificultăți.
Negocierile de pace au continuat și, în cele din urmă, la 7 mai 1918, când tratatul a fost semnat, primul-ministru Alexandru Marghiloman avea două motive de satisfacție: monarhia își păstra prerogativele, iar Basarabia era recunoscută ca parte integrantă a statului național.
Evenimentele europene au evoluat în continuare în favoarea României. Destrămarea Imperiului Austro-Ungar a provocat o puternică efervescență națională în toate vechile sale provincii și mai întâi românii din Bucovina, la 28 noiembrie, apoi cei din Transilvania, la 1 decembrie 1918, și-au exprimat voința de unire cu România în cadrul unor mari adunări plebiscitare.
Recunoașterea internațională a Marii Uniri nu a fost însă ușoară. Ionel Brătianu ar fi dorit noua frontieră cu Ungaria pe Tisa și un regim al minorităților care să nu încalce suveranitatea României. În cele două chestiuni intransigența sa nu a avut succes. Mai mult, în chestiunea Banatului nu s-a putut obține decât 2/3 din teritoriu, restul rămânând Regatului Sârbo-Croato-Sloven, recent constituit. Printr-un tratat separat, la 28 iunie 1920, era recunoscută și Unirea cu Basarabia.
La final, România adăuga 157 000 km2, totalul ajungând la 296 000 km2 și o populație de 8,5 milioane de locuitori, cu un total de 16 250 000 de locuitori.
Nici resursele noi nu erau de neglijat, astfel potențialul industrial al țării creștea până la a fi mai mult decât dublul celui din 1916. România avea însă de rezolvat problema foarte dificilă a integrării minorităților, deoarece 30% din populația noului stat nu era românească.