Puțin cunoscut la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal  este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase, unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a Americii Centrale și de Sud.

Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie, Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică.

Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale, memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind, într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.

Claudiu Komartin

Puțin cunoscut la noi, tradus acum pentru prima dată în românește, Ernesto Cardenal  este, o voi spune fără întârziere sau ocolișuri fastidioase, unul dintre cei mai puternici și mai admirați poeți latino-americani din a doua parte a secolului XX, personalitatea sa complexă (și poate contestabilă într-o lectură limitat-ideologică) neputând fi desprinsă de istoria zdruncinată a Americii Centrale și de Sud.

Încă din poeme celebre ca Nindirí sau Noua ecologie, Cardenal afirmă o conștiință ecologică ce nu poate fi desprinsă de critica adusă rapacității capitaliste, dar și, într-un sens mai larg, distrugerii de către om a ordinii naturale din lăcomie și lipsă de viziune macrocosmică.

Ernesto Cardenal se fixează ca una dintre marile conștiințe ale vremii sale, memoriile de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului XXI, Vida perdida (1999), Las ínsulas extrañas (2002) sau La revolución perdida (2004) împlinind, într-o cheie aparent deziluzionată, traiectul său de vechi combatant și anti-contemplativ, a cărui vigilență și implicare fără rest în „viața lumii” ne pare azi, când e la o vârstă patriarhală, exemplară și necurmată.

Claudiu Komartin