„Sunt un om plictisit și plicticos și enorma mea satisfacție perversă e să vă plictisesc”, spune una din vocile Ofeliei. Dar bestiarul său nu plictisește: iepurele de alabastru care o vampirizează, peștișorul de aur depresiv, o vulpe călare pe jumătate de felie de pizza sau un gândac care fumează pipă; pălăria gri cu aripi roșii a lui Anghel, paznicul parcului, Ianos, Dumnezeul programatorilor, un aurolac care o trece peste Styx, în gară, securistul care i-a pus un cip în creier, torționarul. Imaginile iconice ale ultimilor ani se înghesuie, și ele, în imaginarul cititorului: de la #rezist la finala Simona-Wozniacki, de la Casa Albă la Catedrala Mântuirii Neamului și, de la Einstein și Hawking, la buzele Angelinei Jolie; Adrian Copilu Minune și Supreme Leader Snoke, Ion Mureșan, „sătul de discuții”, și Dan Sociu, care-a vorbit încrâncenat la lectura ei. Jurnalul Ofeliei Prodan, în care sunt prinse momente și personaje din viața ei dar și anxietăți de profunzime, notate cu o aparentă relaxare convivială, nu plictisește deloc cititorul. Îl duce însă în zona de intensitate a poeziei.

Radu Andriescu

Paginile jurnalului Ofeliei Prodan pot fi privite ca niște ritualuri de inițiere rostite pe mai multe voci sau coarde, în care autoarea coboară în apele pe cât de adânci, pe atât de tulburi ale propriului subconștient, pentru a aduce la suprafață, în chip de ofrandă, fragmente mai vechi sau mai noi de amintiri, sentimente și frustrări nedigerate până la capăt, precum și alte reziduuri ale vieții sale intime, diurne, dar mai ales nocturne, într-o confesiune tulburătoare, lucidă, ce are menirea de a-i limpezi sentimentele, relevând o altă față, nefardată, a chipului său lăuntric.

Întinsă pe pat, cu laptopul pe genunchi, poeta ascultă muzică, discutând cu vocile sale interioare încărcate de miasmele unor păcate grele, mai mult sau mai puțin închipuite, confesându-se în fața lustrei, a televizorului, a cuptorului cu microunde și a altor obiecte de uz casnic, printr-un exercițiu de exorcizare menit să-i aducă o iluzorie liniște sufletească. Ca orice introspecție sau confesiune, și Vocile cu defect special au un rol terapeutic și catalizator.

Nichita Danilov

„Sunt un om plictisit și plicticos și enorma mea satisfacție perversă e să vă plictisesc”, spune una din vocile Ofeliei. Dar bestiarul său nu plictisește: iepurele de alabastru care o vampirizează, peștișorul de aur depresiv, o vulpe călare pe jumătate de felie de pizza sau un gândac care fumează pipă; pălăria gri cu aripi roșii a lui Anghel, paznicul parcului, Ianos, Dumnezeul programatorilor, un aurolac care o trece peste Styx, în gară, securistul care i-a pus un cip în creier, torționarul. Imaginile iconice ale ultimilor ani se înghesuie, și ele, în imaginarul cititorului: de la #rezist la finala Simona-Wozniacki, de la Casa Albă la Catedrala Mântuirii Neamului și, de la Einstein și Hawking, la buzele Angelinei Jolie; Adrian Copilu Minune și Supreme Leader Snoke, Ion Mureșan, „sătul de discuții”, și Dan Sociu, care-a vorbit încrâncenat la lectura ei. Jurnalul Ofeliei Prodan, în care sunt prinse momente și personaje din viața ei dar și anxietăți de profunzime, notate cu o aparentă relaxare convivială, nu plictisește deloc cititorul. Îl duce însă în zona de intensitate a poeziei.

Radu Andriescu

Paginile jurnalului Ofeliei Prodan pot fi privite ca niște ritualuri de inițiere rostite pe mai multe voci sau coarde, în care autoarea coboară în apele pe cât de adânci, pe atât de tulburi ale propriului subconștient, pentru a aduce la suprafață, în chip de ofrandă, fragmente mai vechi sau mai noi de amintiri, sentimente și frustrări nedigerate până la capăt, precum și alte reziduuri ale vieții sale intime, diurne, dar mai ales nocturne, într-o confesiune tulburătoare, lucidă, ce are menirea de a-i limpezi sentimentele, relevând o altă față, nefardată, a chipului său lăuntric.

Întinsă pe pat, cu laptopul pe genunchi, poeta ascultă muzică, discutând cu vocile sale interioare încărcate de miasmele unor păcate grele, mai mult sau mai puțin închipuite, confesându-se în fața lustrei, a televizorului, a cuptorului cu microunde și a altor obiecte de uz casnic, printr-un exercițiu de exorcizare menit să-i aducă o iluzorie liniște sufletească. Ca orice introspecție sau confesiune, și Vocile cu defect special au un rol terapeutic și catalizator.

Nichita Danilov